Fapturi feminine supranaturale din mitologia romaneasca, foarte raspandite in superstitii, carora nu li se poate stabili insa un profil precis, din cauza marii diversitati a variantelor folclorice.Totusi, forma mitologica mai stabila prezinta ielele ca pe niste fecioare zanatice, cu mare forta de seductie si cu puteri magice, cumuland atributele Nimfelor, Naiadelor, Dryadelor, intrucatva si ale Sirenelor. Ielele - locuind in vazduh, in paduri sau pesteri, in munti, pe stanci sau pe maluri de ape, in balarii sau la raspantii, scaldandu-se adesea in izvoare pure - se crede ca apar mai ales noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora, in locuri retrase (poieni silvestre, iazuri, maluri de rauri, rascruci, vetre parasite sau chiar in vazduh), dansand goale sau numai cu sanii goi, cu parul despletit, mai rar cu vesmant de zale sau infasurate in valuri transparente si cu clopotei la picioare. Fostul lor ring de dans (dansul lor specific este hora) ramane ars ca de foc, iarba nemaiputand creste pe locul batatorit, iar crengile copacilor din jur fiind parlite; si cand totusi, mult mai traziu, iarba poate rasari din nou, ea e verde-intunecata, nu e pascuta de vite, in schimb terenul devine prielnic inmultirii ciupercilor din specia “lingura zanei”. Uneori cu trup aparent, alteori sunt doar naluci imateriale, cu aspect iluzoriu de femei vesele. De obicei, folclorul le si reprezina frumoase, voluptuoase si seducatoare, nuemuritoare, zburdalnice pana la delir, vindicative si rele, fara a fi totusi structural malefice. Numarul ielelor e sau nelimitat sau redus la 7, uneori chiar la 3, in ultimul caz (Oltenia) legenda considerandu-le fiicele lui Alexandru Machedon si numindu-le: Catrina, Zalina si Marina.
De obicei nu sunt socotite genii rele: se razbuna doar cand sunt starnite, ofensate sau vazute in timpul dansului (in mod curent sunt invizibile, putand fi zarite rareori si numai noaptea), iar atunci pedepsesc pe culpabil pocindu-l, dupa ce l-au adormit cu cantecul si cu vartejul horei jucate in jurul acestuia de 3 ori. De altfel, principalele lor insusiri sunt coregrafia si cantecul vocal cu care, ca si Sirenele, isi vrajesc ascultatorii. Unele descantece le portretizeaza asa:
“ Voi, Ielelor Maiestrelor , dusmane oamenilor, stapanele vazduhului, doamnele pamantului.
Ce prin vazduh zburati , pe iarba lunecati , si pe valuri calcati,
Va duceti in locuri departate, in balta, trestie, pustietate, unde popa nu toaca, unde fata nu joaca.
Va duceti in gura vantului, sa va loviti de toarta pamantului”
- V. Alecsandri-
Adesea Ielele beau noaptea apa de prin fantani si oricine va bea dupa dansele, il pocesc. Ielele nu duc o viata individuala: cetele lor se aduna in aer (ele putand zbura, cu sau fara aripi, si se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgand “noua mari si noua tari” intr-o noapte, uneori folosind trasuri cu cai de foc). Apoi apar pe stanci singuratice, in poieni silvestre sau in anumiti copaci ca paltinul si nucul (preferati si pentru horele lor), rareori la rascruci de drumuri. Dupa caracteristicile globale mai frecvente, ielele sunt acorporale. Un factor important in sistemul de seductie il au vesmintele, mai des vaporoase, de matase ori de in, de obicei translucide sau chiar stravezii (prin care li se zaresc sanii). Intalnirea cu oamenii in atare conditie comporta mari riscuri pentru observator. Socotite uneori razbunatoare (fiind investite cu asemenea menire sau de Dumnezeu sau de Diavol), in aceasta ipostaza au similitudini cu fecioarele Erinnys din Mitologia greaca. Nu se poate stabili totusi o tipologie ferma, ea fiind variabila de la o zona folclorica la alta; astfel, Dimitrie Cantemir le numea, cu unul din epitete, Frumoasele, simplificandu-le functiile mitologice la domeniul erotic si considerandu-le deci niste “Nimfe ale aerului, indragostite cel mai ades de tinerii cei mai frumosi” (Descriptio Moldaviae).
Mitul ielelor e de origine incerta. Etimologiile speculate de multi folcloristi sunt fanteziste, intrucat Iele (sinonim in alte regiuni cu Dansele) nu este un nume, ci pronumele personal feminin ELE in rostirea populara. Numele lor real, tainic si inaccesibil, este inlocuit cu simboluri atributive clasificate de obicei in doua categorii:
a) epitete impartiale - Iele, Danse, Dragaice,Valve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vantoase.
b) epitete flatante - Domnite, Maiestre, Imparatesele Vazduhului,
Fetele Codrului (Campului), Soimane, Musate, Miluite, Albe.
Evitand cunoasterea numelui categorial, de tagma, al ielelor, folclorul inregistreaza totusi unele nume individuale: Ana, Bugiana, Dumernica, Fiofia, Lacargia, Lemnica, Liodiana, Magdalina, Ogristeanca, Pascuta, Rosia, Rudeana, Ruja, Ruxanda, Simioana, Sãndãlina, Tiranda, Todosia, Trandafira, rar si Cosanzeana (probabil prin contaminare superficiala cu Ileana Cosanzeana). Dar si aceste "nume false" nu pot fi rostite fara temei, intrucat pot deveni invocatii periculoase. Fiecare vrajitoare cunoaste 9 din aceste pseudonime, pe care le poate utiliza in vraji.
Exista cateva sarbatori consacrate ielelor (Rusaliile, cele 9 Joi dupa Pasti, Sf.Foca), trebuind respectate prin repaos, reclusiune si discretie. Incalcarea acestui tabu este pedepsita de iele in divesre moduri: cei care lucreaza de sarbatorile lor (barbati sau femei) sunt ridicati in vartejuri, apoi chinuiti si “smintiti”, cu aceleasi efecte ca si oamenii care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor (aici insa culpabili sunt antrenati in dansul demential care ii duce la nebunie).
Oameni si vite mor misterios, apare grindina, se produc inundatii catastrofale, se usuca pomi, se aprind case, iar oamenii sunt paralizati sau schiloditi. Sunt rapiti si dispar fara urma toti cei care au reusit sa invete si sa cante cantecele ielelor. Un tip special de razbunare se opereaza asupra celor ce insulta ielele sau dorm sub arborii lor, beau din izvoarele, din fantanile sau din iazurile pe care ele si le socotesc proprietate intangibila, de asemenea din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite. Pedepselor celor mai grave le sunt supusi cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile in scop de ridiculizare; chiar cine, fara intentie, le aude cantand intamplator, ramane mut. Exista si remedii contra actiunilor nefaste ale ielelor - fie preventive, apotropaice: pelinul si usturoiul purate la brau, in san, ori la palarie, fie medical-exorciste: jocul caluseresc dansat pe trupul lunui bolnav “de Iele”. Dar se utilizeaza, cu efect apotropaic colectiv si permanent, si infigerea unui craniu de cal in parul portii.
Cel mai consecvent atribut in mitul ielelor este cel coreografic. Horele nocturne se invartesc frenetic, sub stapanirea delirului demonic, in natura salbatica. Intrucat initierea in Misterele Dionysiace era accesibila mai ales femeilor, este posibila perpetuarea traditiei antice prin filiera romana, pana in constiinta poporului roman, care va fi contopit acest relict din epoca Daciei Romane cu propriile mituri si superstitii locale. Totodata, varianta ielelor poate sa aiba la baza o credinta demonologica arhaica, deoarece o atare forma de superstitie cu incarcatura mitica este atestata la multe alte popoare; de ex. Tacitus in scrierile sale, vorbeste despre un grup de soldati romani care, “cuprinsi de delir se napustesc cu sabiile scoase asupra centurionilor”, dupa ce au vazut o Nimfa a unui izvor, fireste goala, care a inoculat in ei sminteala si frenezia. Un gen de iele exista si in Mitologia germanica (Elf), cu origine daneza: locuiesc si danseaza in paduri si arborele preferat este arinul (Erle), dar au si un rege el lor (Erlkönig).
Daca nu ma credeti
, ascultati Cargo: Ziua Vrajitoarelor si Ielele, sau contactati-ma pentru ca eu le-am vazut de doua ori