Raspuns:

Cunosc destul de bine cantecele lui Seicaru, dar de data aceasta nu am raspuns ...
Touchée!

Scrisoare:

Ai lasat odata o faclie aprinsa
In camara data sufletului meu
Si de-atunci iubito cu fereastra ninsa
Caut iar lumina si pe Dumnezeu

De-ar fi prin ninsoare sa te-arati candva
Ca si cand in zare-ar fi un porumbel
Ar venii copiii toti in urma ta
Si-ar pornii colindul ingerii la fel.

Si uimiti sa vada ca la mine-n piept
Creste din zapada ramura de stea
Magilor in noaptea de cand te astept
Le-as vesti minunea ce-i venirea ta

Ne-a uitat iubirea iernii calatori
Ne-ntalnim privirea doar privind la cer
Dar de cand si brazii s-au intors cu flori
Mai e timp iubito numai cat sa sper.

Daca ninge vei gasi
Steua-n creanga inimii
Cercuri dalbe rochii

Si-n privirea de Marii
Unde esti, de cand nu vii
Te sarut cu ochii…

Raspuns:

De unde vin zapezile de-acum
E nunta-n cer si flacara mi-o stinge
Vazduhul trage o sanie pe drum
Privesc pe geam e liniste si ninge


Atata iarna nu-mi incape-n cer
Isi face loc in suflet mai departe
Cand peste inimi ninge efemer
Cu flori de camp uitate intr-o carte


De nu era doar umbra unei porti
Ai fi vazut cum de departe luna
E-un bulgar de zapada peste nopti
Ce bate-n gemul tau intotdeuna

… Noapte fara anotimp
Ce-ai dori sa-ti dau in schimb?
Sa-ntorc vremea inapoi
Si sa ninga pentru noi ?

Scrisoare:

"De ce D-zeu ne-a dat ochi sa privim stelele,dar nu ne-a dat si maini sa le putem atinge?"

Muntii mei duhovnici au intrat in ceata
Clopote batrane bat pe manastiri
Cand miroase a iarna nuntile ingheata
Pentru noi lunatic, imposibili miri,
Vin sa ti se-nchine vanturi si dihanii
Viscolul asupra-mi cade ca un latz
Si ti-as face o nunta cu un sat de sanii
Si cu felinare si cai instelati


Pana o sa se-ntample tu vei fi carunta
Mie o sa-mi vina cea din urma zi
Si va fi si aceea tot un fel de nunta
Nu-mi vei duce grija dar te voi iubi

Ti-am adus mireasa muntii mei cu noapte
Nunti de animale se petrec in munti
Codrii de miresme si paduri de soapte
Ele sunt salonul ne-ntamplatei nunti


Lumanari de nunta tin in labe ursii
Lupii sufla-n focul stanelor pustii
In rostogolire ne unim obrajii
Nu-mi vei fi mireasa mire nu-ti voi fi

Te invit la nunta dulce si albastra
Unde zurgalaii scot argint din toti
Ce pacat ca totusi nu e nunta noastra
Ce pacat c-uitarii i-am fost dat ca sot


Imbraca-te-n alb prea frumoasa roscata
Asa se cuvine in drama ce-o joc
Pe urma plecam fiecare acasa
Si muntii vor pune misterul la loc

Cand eram mica de tot, imi placea sa cred ca toamna e o sora mai mare si mai bogata a verii. Ca are hambare pline cu mere, cu pere, cu pepeni galbeni si cu nuci. Cu rafturi pline de gutui aurii si borcane cu dulceata de zmeura! Si ca acolo, intr-un ungher de hambar, are un culcus cald, rozaliu si plin de puf, unde-si ascunde sora cea mica, zburdalnica Vara, ca s-o fereasca de frigul iernii, pana ii vine iarasi randul sa infrumuseteze pamantul...
...Un pic mai tarziu, cand mi-a venit randul sa merg la gradinita, am iubit toamna, tocmai pentru ca odata cu venirea ei am descoperit bucuria de a avea o imbracaminte noua: o rochita din stofa fina, albastra, cu "platca" si multe cute, impodobita cu guleras alb, bine scrobit si calcat "la precizie", peste care, in mod obligatoriu, purtam un fel sortz de pichet, cu buzunare incapatoare - si cu pieptar. Sortuletul asta avea niste bretele care "fugeau" pana spre spate unde se intalneau cu un cordon pe care-l legam in dreptul taliei cu o funda mare cat o varza mica... Eram tare mandra de imbracamintea aceasta pompoasa! Astfel impopotonata si obligata sa plec in fiecare dimineata la gradinita, cu ghiozdanul din piele fina, culoarea alba ce avea pictat pe-o parte un pitic care-mi suradea smechereste de sub o ciuperca uriasa - simteam ca intru si eu in randul oamenilor mari, o lume care, dincolo de joaca, iti mai da si o ocupatie...
Iata, asadar, motive temeinice care ma fac sa iubesc si acum toamna: amintiri din copilaria mea plina de povesti adevarate sau doar inchipuite, prezente si acum, dupa atatea si atatea decenii luate de vant. Si asta, pentru ca ea, copilaria mea, vegheata de nastrusnicii mei parinti, mi-a ramas intreaga in inima, ca un glob de aur viu si pulsand intruna de dragoste pentru Viata.



Cat despre tristete... ma mai cuprinde cateodata... Dar ea nu vine din inima mea, ca "taraisul sarpelui", tacuta si insidioasa, trimisa de ceturile toamnei. Ea vine din golul care s-a facut si se face, tot mai larg, in jurul meu, un gol ce se apropie de dimensiunile unui "Hau". Un "hau" pricinuit de plecarea, spre cele vesnice, a unor fiinte atat de dragi sufletului meu. De doliul care mi se instaleaza in suflet si care ma impinge sa sterg tot mai multe nume si numere de telefon din agenda. Numai ca eu refuz s-o fac! Ei, parintii mei dragi,prieteni, oameni care m-au iubit si pe care i-am iubit si ii iubesc si acum, cand nu ne mai vedem si nu ne mai vorbim la telefon, sunt acolo, langa inima mea. Si ma fac sa ma simt, nu o data, vinovata pentru faptul ca eu mai traiesc. Si ca - in ciuda a tot si a toate - bucuria mea de a trai a ramas intreaga! Si faptul ca, iata, fetita care, candva, pornea intr-o dimineata de toamna timpurie la gradinita, in uniforma din stofa albastra, cu guler scrobit, n-a murit ! Continua sa zambeasca si sa spuna povesti adevarate ori sa nascoceasca povesti miraculoase…

… azi am ales sa vorbesc în soapta despre cea mai buna dintre lumile posibile în care am ales sa traim. Îti povestesc pana va ninge, îti povestesc pana adormi.

A fost odata ca niciodata – daca ne uitam pe geam o sa vedem ca mai este si n-a disparut – un Bucuresti trist si guraliv, care se-neaca de ras, care petrece, zgaltait din cand în cand de focuri de artificii ca de un puseu de febra.
Un Bucuresti care, cand îi vin musafirii, îsi ascunde aurolacii în canale, în care cu bani poti cumpara orice si te poti cumpara pe tine însuti, în rate, unde în gari nu mai gasesti bilete dus-întors, unde sentimentele tale se transforma în procese-verbale de contraventie. Unde, din clipa în care esti, începi deja sa fi fost, de unde Dumnezeu a plecat sa-si trateze insomniile. Unde basculantele cara pamant prin mijlocul Bucurestiului, unde nimeni nu mai vorbeste cu nimeni, toata lumea chat-uieste, unde din rani nu mai curge sange, ci cristale lichide. În Bucurestiul Vechi miroase a penicilina si a disperare, în Bucurestiul Nou, cu balcoanele pline de rufe puse la uscat, patetice ca lacrimile regretelor noastre, moartea se urca fara bilet în ultimul autobuz si coboara la capat de linie.

…azi am ales sa vorbesc în soapta despre un Bucuresti pe care-l iubim si-l uram in acelasi timp, un oras trist si vesel in acelasi timp, unde viata reala parca ar trebui s-o uitam, zgribuliti sub zapada , ca în cartile de citire « Ana nu mai are mere ». Ana are, n-are…

Pai de asta e trist.
Ca daca ar fi totul in "mintea" noastra, ar fi ok. Ne-am fi imaginat cum ar fi, ni s-ar fi facut pielea gaina, am fi spus "Fereasca Dumnezeu!" si am fi trecut peste...

Dar nu e asa... S-a intamplat chiar acolo, chiar sub ochii nostri. Si noi stateam nepunticiosi si priveam... Dar in fond, ce puteam face? Sa intervenim probabil... dar pentru ce? Nu ar fi contat oricum...

E trist. Trist si adevarat. Si totul se petrece sub ochii nostri, doar ca nu vedem. Sau nu vrem sa vedem. Si nu vrem nici sa ne intereseze subiectul delicat sau se ne pese...

Sad but true

Iubesc si urasc Bucurestiul.
Amandoua in acelasi timp...

It's sad

Perseida :
«Dar tu cum arati? », l-am întrebat de-o data si în clipa aceea mi-am dat seama ca, în schimb, eu nu stiam nimic despre el.
“De ce te intereseaza?”, mi-a raspus
« Asa…as vrea sa nu fii numai un scris »
Mi-a raspuns sec, uscat : « Lasa, poate alta data ». Era evident ca nu-i facea placere. Evita.
Pe mine ma sacaia însa din ce în ce mai mult întrebarea : de ce nu vrea sa ne cunoastem? . Credea ca vom discuta astfel, toata viata? l-am tachinat într-o zi si mi-a raspuns strain : « Cand te plictisesti, spune-mi. Te las în pace. Si te rog, nu glumi pe tema aceasta…si de fapt ma tem, ma tem de noi. Daca nu arat cum te astepti tu? Daca tu nu arati cum te-am vazut eu? »

De aceea nu l-am mai întrebat, niciodata , nimic in legatura cu « realitatea ».

Pana la urma, ce e realitatea? O imagine formata in lentila unor ochelari? Dar daca realitatea nu poate fi perceputa si ramane la stadiul de contur, de ceva ce seamana cu ceva sau cu altceva, de forma diforma, blurata si densa, pe care imaginatia noastra sau doar disperarea de a avea certitudini o investeste cu un sens? Realitatea e deopotriva iluzie. Lentilele maritoare nu apropie oamenii, ii fac si mai singuri.

Raspuns de Perseida

N-ai sa stii niciodata cine sunt,
daca fac parte din noapte sau din zi,
daca sunt plus
…sau daca minus!
Sunt o rascruce inzapezita de dor
pana la umeri,
sau poate un licurici zgribulit
de singuratate
Sunt doua lacrimi in ploaie
sau poate Cerul dormind
pe frunze…demult…
Ti-amintesti
cum aduceam in palma visuri
dezvelind copacii
de-ntunericul unei plecari?
Si mai sunt un tipat de Luna in ruine
si-un val ce plange la tarm…
Si poate un paj demodat,
ca-mi vine sa cutreier desculta
si sa-mi ud buzele…
…pe-o creanga de cires amar…
Sunt Copilaria scrajelita pe asfalt
si Sufletul ce plange-n tample
cand pleoapa zilei
miroase-a inserare.
Sunt o clipa-ngalbenita
ce cade in mine sau chiar
povestea timpului meu
un munte de iubire si-o noapte de zile
Sunt aici demult…
…ca sa ma poti intalni…

Scrisoare :


…frumos mai scrii tu femeie, discreta si misterioasa, mi te inchipui printesa de Kalahari calare pe camila noptilor mele ce ma duci de capastru prin timpuri si anotimpuri , seara , prin camp vargat cu mirodenii si focuri raspandite , ruguri, ruguri strig si-mi inchipui ca tu pui de cafea, ma bicui , ma pansezi, imi pui praf de scoica pe trupul ravasit cu epitete si vanturi gordiene , ah imaginata asta care nu-mi da pace , cu care te duc in iatacuri deprivate, biciuind fantomele sufletului , in insula lui Ulisse roasa de canibali cu priviri intelectuale , toti trecuti prin universitati, toti ucigasi cu vorbe bine talcuite, pudrate, parfumate cu rochii mov si jupon francez pe care ti l-as cumpara de ziua ta ca sa capat un sarut tzoc tzoc si apoi sa ne trantim pe canapeaua cu arcuri rupte, ca sa ne smulgeam verbele ,sa ne controlam gerunziile carunte din parul tau frumos si rosu ca macii verii, din traista cu metafore,… ahhh cum te iubesc si tu nu stii, … imi pui briciul pe jugulara asteptand cutremurul , dar nu ma simti de fel doar te ridici pe varfuri si intrebi: traiesti? traiesti?
O mie de nopti insomniace cu tine
povesti feline, curtezane moi
un cufar cu sabii
o masca si un ruj
esti tu oare? sunt treaz?
oare visez un munte si o vale in care fugeam mana in mana?
abnegatia unei pasari pentru cuibul ei in echilibru fragil peste o prapastie..
fragilul.. legaturile fine, dantela vorbelor tale, eloquenta unor taceri .
tu auzi cu ochii?
mergeam inapoi in timp ca pe o sarma intre doi stalpi electrici…
iti vad arterele fluorescente si tu te ridici pe varfuri, te dor talpile cu care calci
in amintiri. Stam asa pe malul lacului.
Fac vaporase de hartie si le trimet pe luciul apei.
tu ai in buze flori de nufar. Pescarii se uita la tine ca la o sirena prinsa in plasa lor de vraje.
E o scena fara iesire si cautam rama tabloului.
Imi dai un cui, un ciocan si un perete.
Totul se petrece in tine …mi-ai spus
Cine esti?

Scrisoare :

Asa cum zabovesti acolo in fotografie, privind fara de tinta-n jos, frumoasa si istovita, elegantly wasted", "roscata si trista, cum ne-ai placut noua", pare ca asteapti un semen, un suflet (ne)pereche, o fiinta care sa-ti spuna o vorba buna, un vers din Sorescu, sa-ti dea un pahar cu apa, sa te-ntrebe de-ale tale, si în nici un caz "la ce te gandesti?", aceea e o întrebare neghioaba, nu se pune, nici nu ma gandesc...

Gandesc eu, în schimb, ca nu ai stramba din nas, ba ai fi ascultat cu urechile ciulite o poveste de Sadoveanu, minunat repovestita de un scriitor contemporan.

"Hai, femeie draga, lasa o clipa tristetile, vestile, exploziile, angoasele, posologiile, pisalogelile, vino sa-l auzi pe Sadoveanu citind o schita de-a lui, de care nu stii, despre care n-ai învatat in scoala, caci e mica, putina, fara importanta în padurea operei lui, totdeauna masiva si solemna în toate programele analitice,

e o schita, o ghinda, un drum, un drum de copil plecat cu un mos, mos Vîrlan, un hatru hotarat în acea zi sa puste o hulpe, «hulpea din Valea Morii care-i manînca toate toloscanele» si el nu o mai poate rabda, ia pusca si pleaca s-o omoare;

dar e toamna, e culesul viilor, oamenii fac must, placinte, chefuri, sunt generosi, veseli, primitori si la fiecare poarta îi cheama sa intre în ograda, sa guste vinul, «sa nu ne refuzati», sa se aseze o clipa - o clipa îti cer si tie sa auzi cum spune Sadoveanu ca «vinu-i rosh», cum graieste el ca mos Vîrlan, tot mai cherchelit, ca el e «grabit sa puste hulpea», «care hulpe»?, «hulpea din Valea Morii, ca alta nu poate fi» si cum îsi îndeamna iapa, Rusca… îi zice iepei, oprind la fiecare gospodar care-i dornic de «musaferi», pana se lasa seara, din cana de must în cana de vin, si cine mai poate ajunge la hulpea aceea, hulpea din Valea Morii, mareata necunoscuta spre care tot pornim, tot ne îndemnam, dar nu ajungem, caci ne atin atatea placeri, atatea strigate, atatia struguri, atatea amanari si atatea lumanari?

Hai, asculta-l pe Sadoveanu, chiar daca nu ti-o fi placut la scoala, mai da-le încolo de tristeti, mereu în insomnie, parca alergi dupa un apocalips…

iarta harîiala placii, am pus-o de prea multe ori, o stiu pe dinafara, ca «Eroica» …

zile si zile schita asta prin care Sadoveanu ne spunea sa nu murim pana nu gasim hulpea din Valea Morii, («Din Moldova» se intituleaza), m-a tinut în sa, mi-a catifelat curajul, niciodata de otel, mi-a îmblanzit panica din fiecare anorexie («Panica este cea mai grava boala» - a spus-o din timp Seneca)
Poate ti-am mai spus, ti-o repet azi ,nu-i soarta ta aceea a «Dunarii albastre», Tu esti femeia care spune :…«brrr, Rusca!», precum obisnuia mos Vîrlan sa-si tina iepsoara în frau, ca sa nu bata campii".