We will never have Venice...

Stiu ca suna aproape peiorativ « sa te indragostesti pe blog », dar indiferent de cum suna, se intampla. Sau, ca sa nu ofensez, prin generalizare, intamplatorul blogger ce mi-ar parcurge randurile, atribuindu-i capacitati neincercate, am sa spun s-a intamplat cuiva cunoscut.
Ea blog, el blog. Asa incepe, de la blog ... neaparat, ca sa intre la categoria indragostirilor pe blog. El citeste ce scrie ea si mustaceste. O abordeaza pe messenger. Nu e neaparat o abordare originala, dar discutia se leaga incet, incet. Are si el blog. Ea e curioasa sa-l citeasca si ii viziteaza blogul. Scrie bine… Se citesc zilnic. Mai mult el pe ea, ca el este mai lenes si scrie rar. E inteligent si inteligenta e primul lucru pe care ea-l apreciaza la un barbat. Si are umor, e glumet. O face sa rada. Asta o cucereste .
Discutiile pe messenger sunt tot mai dese si mai lungi. Ea e incantata. El pare la fel. El chiar i-a dedicat si un post, asa, mai voalat, dar ea a inteles unde batea. Legatura virtuala a evoluat rapid, tipand sa fie materializata. Si atunci si-au dat intalnire, blind-date. De fapt nu chiar, el ii stia culoarea parului, ea-i stia culoarea ochilor. S-au vazut intr-o zi de vara si atunci s-au stiut tot.
Dar fara randuri scrise, fara semnele zambarete, care roseau sfioase sau fluturau din gene, legatura-si pierduse din magie si aterizase ca o placinta pe un asfalt incins. Si s-a rascopt. Ea n-a mai vrut. Nici el prea mult, caci, galant pana la sfarsit, n-a insistat. « Faca-se voia ta. »
Dar el mai avea un dor, un singur dor. « Sa nu ma uiti, Principessa! » i-a spus la despartire. « N-am sa te uit », i-a raspuns ea. « Ba da, ai sa ma uiti »,i-a intors el amar. Si-apoi, strafulgerat de o idee, s-a luminat: “Ba nu, nu, n-ai sa ma uiti!“
Intr-o buna zi, la scurt timp dupa ce s-au despartit, cand ea a ajuns acasa a gasit o cutie la intrare. A ridicat-o cu greu si-a carat-o in casa. A asezat cutia pe covor si cu un cutit a taiat sfoara care-o lega de jur imprejur. A deschis-o curios-tematoare si odata cu obiectele pe care le scoatea rand pe rand, au inceput si mirarile. Insotite de cascade de ras. Intai au fost o harta a Venetiei si un ghid colorat al orasului. A urmat o punga de hartie cu doi struguri albi, cu boaba mare. Apoi o masca frumoasa de carnaval, impachetata in hartie ce avea desenata pe ea piata San Marco. Doua pene de porumbei insoteau o cana neagra, souvenir de la Venetia, iarasi cu imaginea vestitei pieti si cu inscriptii “Venetia - my love” alaturi de niste buze desenate. Bisous. Mai erau doua sticle de vin alb, italian. Apoi, un album imens cu cladirile vechi venetiene, alaturi de o gondola aurie. Si-un parfum. La urma, pe fundul cutiei, a gasit o vedere cu aceeasi piata-simbol pe spatele careia citi: “Daca nu te-am putut duce pe tine la Venetia, am adus Venetia la tine. Asa sunt sigur ca nu ma vei uita. We will never have Venice“. A izbucnit in hohote de ras si apoi a vorbit singura o jumatate de zi.
Caci el stia ca avea si ea un dor. Nu avea doar unul, dar era unul mare. Voia, ca orice femeie romantica, sa vada Venetia.
Nu l-a uitat.