Papusarul

« Cand doare cicatricea
ne doare rana veche
sau faptul c-am uitat-o? »

-O.Paler-

M-am întalnit cu el de prea multe ori. La un moment dat ne cunosteam atat de bine, încat îi ghiceam de departe starea, înainte de a ne vedea, doar auzindu-l la telefon. Ma suparam, desigur, ca trecerea timpului ne facuse atat de previzibili. Asa cum eu îi ghiceam starile, absentele, nervii si emotiile de moment, tot asa si el putea sa prevada cand aveam sa ma bucur, sa ma întristez, sa dispar si sa reapar, dupa o clipa, stapanita de o parere de rau pentru ca ma prefacusem. Însa tot acest dans facea parte dintr-un joc, jocul fantastic al aparentelor care pot vorbi, pentru ca le împrumuta cineva vocea.

Seamana cu un teatru de papusi, în care papusarul se iveste cand si cand, dintre decoruri, soptind ironic:
"tristetea ta batea uneori din aripi, faceai semne disperate cu sufletul"
si în care eu îi raspund:
"nervii marii sunt valurile" - zambind amar din ochi
iar papusarul, « cel care stia », completeaza:
"doar noi eram primii pe genericul lungmetrajului regizat de absentele mele".

Însa acesta nu este un teatru de papusi. E doar o scena pe care se mai joaca o carte a singuratatii prost înteleasa. La naiba, spun, cu reflexiile, ironiile si adunarile care nu se potrivesc. E o scena pe care lucrurile nu sunt mici si meschine, pe care nu se paseste cu atentie, ca sa nu tulburi somnul care nu e atent decat la sine însusi. Pe aceasta scena nu se vorbeste despre frustrari, se raspunde la scrisori, nu se tipa, ci se vorbeste în soapta, nu se începe o istorie si înca una, din mers, ca sa serveasca drept "varianta de rezerva", nu se respira lenes, nu se ating visele celuilalt, nu se ating nici macar visele tale, care raman suspendate undeva între realitate si cosmar, nu se aud urlete, ci doar muzica clasica, nu se alearga dupa senzatie, ci dupa bucuria de a vedea, a doua zi de dimineata, zambetul copilaresc al celui/celei care doarme langa tine, prins într-o viziune de neînteles.

Nu pot sa nu observ nepotrivirile. Pot sa ma chinui, revenind, pana cand noaptea se va face zi, iar tot ce-am încercat sa spun va avea un sens, dincolo de egoismul propriu care-l îndemna pe papusar sa stranga tot ce prindea în desaga lui si sa continue cu jocul pana unde îsi putea imagina, în marinimia lui, ca l-ar putea duce. Nu ajungeam niciodata mai departe decat ajunsesem data trecuta, zgomotele din mormant deveneau din ce în ce mai departate si mai slabe, surzeam în linistea în care se simtea lipsa urletului, voiam de toate si aveam prea putin, priveam calatoria trupului între o senzatie si urmatoarea si as fi vrut sa pastram ceva si pentru maine, o zi mai iluzorie si mai putin probabila decat toate « mainile » pe care le traisem pana atunci, fara a le putea duce la capat. Ceva din mine întelesese ca minunea nu se putea întampla si ca tot ce îmi imaginam capata o dimensiune cosmaresca, odata cu trecerea timpului.

As fi vrut sa-mi pot explica de ce ramaneam în acelasi loc. Sa accept ramanerea, daca tot se întamplase, cu toate bunele si relele ei. Sa nu ma mai revolt, cand stiam cum stau lucrurile. Si, daca mi le doream asa, sa nu-mi mai propun sa obtin Altceva-ul. Papusarul acesta, « cel care stia », nu avea mai multe de spus. Îsi strangea zilele si noptile în jurul taliei, ca pe niste pietre pretioase cu care se înfrumuseta pe sine, cu desavarsire neatent la lumea din jur si in special la dorintele si visele mele. Înca as mai putea sa scriu despre ispravile lui… Candva, demult, îmi spusese ca stie sa faca oamenii sa rada, ca el insusi are un zambet frumos si ca se intelege bine cu copiii si de aceea este iubit. Acum, daca l-as mai gasi la fel, i-as spune ca stie sa minta oamenii în asa fel încat sa-i determine sa-l iubeasca. Sa-i ofere un fel de Absolut, în schimbul caruia sa ofere, la ceasuri tarzii si discrete, un absolut mai mic, masurabil în timp, întotdeauna conform cu socotelile sale.

Dar si socotelile victimei, criticandu-si calaul, nu sunt cu nimic mai bune decat cele ale acestuia din urma. Nu rezolvi mare lucru, revoltandu-te la tine acasa, în absenta stapanilor… Nu esti nici mai bun, nici mai rau, ci doar patetic.

Chiar asa, ma gandesc: cine-mi poate oferi o certitudine, în absenta tuturor certitudinilor? Sa fiu eu « cea care stie » si se lauda cu aceasta?

E timpul sa ne odihnim obsesiile pe pernele moi si calde ale visului.

Nu mai e mult si se face dimineata...