Blogul meu are un miros fin de… intuneric, de lemn de brad si de caldura, are un miros puternic de cafea,de ganduri… si de fulgi de nea!
Cuvant inainte
Posted 25-11-2008 at 04:30 by Perseida
Postul « Nocturnale» va parea multora fara început si fara sfarsit si poate asa si este, dar in viata mea s-a potrivit ca o piesa de puzzle iar povestea care urmeaza s-a petrecut într-un timp cand ramasesem foarte singura si ma refugiasem langa singurii mei prieteni care nu m-au tradat niciodata : cartile, cainii si ariciul.
Intamplarea mea m-a dus cu gandul la Octavian Paler (Viata pe un peron) si de aceea îmi încep povestirea cu un fragment din cartea sa…sau poate, doar mai aman un pic transpunerea gandurilor mele în randuri, ganduri carora nu le-am gasit sens din cauza unei stranii coincidente. Cine sa ma fi cunoscut atat de bine încat sa înceapa seria de « nocturnale » ( mails primite seara de seara cam la aceeasi ora), cum as numi-o eu?
« Totul a început, de fapt, cu un telefon. Cineva a facut, într-o zi, din greseala numarul meu si m-a amuzat cat de rau se balbaia tot cerandu-si scuze. La un momendat, am pufnit amandoi în ras. In ziua urmatoare m-a sunat din nou, a treia zi la fel. De fiecare data, la ora cinci dupa-amiaza, fix. La început ma agasa asta, ma sacaia. Pe urma a început sa ma distreze, Era un joc, dar ce mai, a sfarsit prin a deveni necesitate. Nu mai aveam rabdare, doream sa vina cat mai repede ora cinci. Cand se apropia ora, fugeam de oriunde. Lasam totul balta si ma duceam acasa.
…Am continuat asa cateva luni. In fiecare zi ma suna fix la cinci. Stateam de vorba despre vreme, despre ce se întampla în lume, despre noi. Dupa o jumatate de ora, zicea invariabil : te las, pe maine! Intr-o zi n-a mai sunat. In noaptea aceea mi-a venit greu sa adorm. Si în urmatoarea. Am început sa iau somnifere. Ma îndragostisem cumva de o voce? Ar fi fost absurd. Explicatia era probail ca ma obisnuisem cu acele convorbiri, iar acum îmi lipseau. Eram prea singura ca sa ma debarasez usor de unicul meu punc fix. Cum se apropia ora cinci ma asezam in fotoliu si asteptam… ( Eleonora)»
Povestea mea incepe asa :
Primul e-mail l-am primit « din greseala », convinsa fiind si astazi ca nu mi se adresa mie. Cu timp în urma, publicasem niste fotografii de vacanta pe un site oarecare. Nu m-am asteptat ca cineva sa faca comentarii, dar într-o seara, spre surprinderea mea, primesc cateva randuri « Ce fotografii frumoase si cat de bine ai redat Sicilia, cum ai ajuns acolo? ». Am raspuns imediat cu intentia de-a îndrepta greseala, fotografiile mele erau din Dakota si nicidecum din Sicilia si probabil prezentul mail nu mi se adreseaza mie.
Spre surprinderea mea, a doua zi, cam la aceeasi ora de seara primesc alt mail, fara cea mai mica aluzie la cel precedent, însa îmi parea mult mai elaborat ca primul si anume, persoana respectiva ma cautase si ma cautase atat de bine încat stia deja ca am publicat diferite articole pe net, sub diferite nume. Sa fi fost o coincidenta ca a facut legatura? Sa fi fost o simpla farsa? Sa fi fost cineva care de fapt ma cunostea deja? Peu importe ce a fost, comenatriile pe care le-am primit seara de seara mi-au facut placere si totodata m-au uimit. Si cu cat imi scria, cu atat imi dadeam seama ca acea persoana sapa galerii adanci in sufletul meu, si ca sa nu se rataceasca, punea fire nevazute care nu se încurcau niciodata.
Fiecare mail era un comentariu pertinent asupra starii mele de suflet, asupra stilului meu, asupra a ceea ce simteam si gandeam, asupra imaginatiei si fanteziei mele, asupra a ceea ce doream sa exprim, asupra a ceea ce simtea cititorul…Am încercat sa spun ca de fapt totul era fictiune, dar mi s-a raspuns promt : « asta esti tu, eu doar încerc sa te aflu si într-o zi voi stii cine esti…scrierile tale nu sunt doar simple ganduri sau întamplari, sunt lacrimi, sunt stropii reci de ploaie ce-mi biciuie pielea in noptile fierbinti, sunt magaiere, sunt soapte… ».
De curand, am cerut perimisiunea sa public unele « scrisori » (mails), precum si raspunsurile mele.Am spus ca nu mai putem si nu mai doresc sa continuam asa. Daca doreste sa scrie ceva, sa comenteze la rubrica respectiva. Doream sa se trezeasca din acest vis închipuit…totul era în el si unele asemanari cu mine erau pur întamplatoare…
Intamplarea mea m-a dus cu gandul la Octavian Paler (Viata pe un peron) si de aceea îmi încep povestirea cu un fragment din cartea sa…sau poate, doar mai aman un pic transpunerea gandurilor mele în randuri, ganduri carora nu le-am gasit sens din cauza unei stranii coincidente. Cine sa ma fi cunoscut atat de bine încat sa înceapa seria de « nocturnale » ( mails primite seara de seara cam la aceeasi ora), cum as numi-o eu?
« Totul a început, de fapt, cu un telefon. Cineva a facut, într-o zi, din greseala numarul meu si m-a amuzat cat de rau se balbaia tot cerandu-si scuze. La un momendat, am pufnit amandoi în ras. In ziua urmatoare m-a sunat din nou, a treia zi la fel. De fiecare data, la ora cinci dupa-amiaza, fix. La început ma agasa asta, ma sacaia. Pe urma a început sa ma distreze, Era un joc, dar ce mai, a sfarsit prin a deveni necesitate. Nu mai aveam rabdare, doream sa vina cat mai repede ora cinci. Cand se apropia ora, fugeam de oriunde. Lasam totul balta si ma duceam acasa.
…Am continuat asa cateva luni. In fiecare zi ma suna fix la cinci. Stateam de vorba despre vreme, despre ce se întampla în lume, despre noi. Dupa o jumatate de ora, zicea invariabil : te las, pe maine! Intr-o zi n-a mai sunat. In noaptea aceea mi-a venit greu sa adorm. Si în urmatoarea. Am început sa iau somnifere. Ma îndragostisem cumva de o voce? Ar fi fost absurd. Explicatia era probail ca ma obisnuisem cu acele convorbiri, iar acum îmi lipseau. Eram prea singura ca sa ma debarasez usor de unicul meu punc fix. Cum se apropia ora cinci ma asezam in fotoliu si asteptam… ( Eleonora)»
Povestea mea incepe asa :
Primul e-mail l-am primit « din greseala », convinsa fiind si astazi ca nu mi se adresa mie. Cu timp în urma, publicasem niste fotografii de vacanta pe un site oarecare. Nu m-am asteptat ca cineva sa faca comentarii, dar într-o seara, spre surprinderea mea, primesc cateva randuri « Ce fotografii frumoase si cat de bine ai redat Sicilia, cum ai ajuns acolo? ». Am raspuns imediat cu intentia de-a îndrepta greseala, fotografiile mele erau din Dakota si nicidecum din Sicilia si probabil prezentul mail nu mi se adreseaza mie.
Spre surprinderea mea, a doua zi, cam la aceeasi ora de seara primesc alt mail, fara cea mai mica aluzie la cel precedent, însa îmi parea mult mai elaborat ca primul si anume, persoana respectiva ma cautase si ma cautase atat de bine încat stia deja ca am publicat diferite articole pe net, sub diferite nume. Sa fi fost o coincidenta ca a facut legatura? Sa fi fost o simpla farsa? Sa fi fost cineva care de fapt ma cunostea deja? Peu importe ce a fost, comenatriile pe care le-am primit seara de seara mi-au facut placere si totodata m-au uimit. Si cu cat imi scria, cu atat imi dadeam seama ca acea persoana sapa galerii adanci in sufletul meu, si ca sa nu se rataceasca, punea fire nevazute care nu se încurcau niciodata.
Fiecare mail era un comentariu pertinent asupra starii mele de suflet, asupra stilului meu, asupra a ceea ce simteam si gandeam, asupra imaginatiei si fanteziei mele, asupra a ceea ce doream sa exprim, asupra a ceea ce simtea cititorul…Am încercat sa spun ca de fapt totul era fictiune, dar mi s-a raspuns promt : « asta esti tu, eu doar încerc sa te aflu si într-o zi voi stii cine esti…scrierile tale nu sunt doar simple ganduri sau întamplari, sunt lacrimi, sunt stropii reci de ploaie ce-mi biciuie pielea in noptile fierbinti, sunt magaiere, sunt soapte… ».
De curand, am cerut perimisiunea sa public unele « scrisori » (mails), precum si raspunsurile mele.Am spus ca nu mai putem si nu mai doresc sa continuam asa. Daca doreste sa scrie ceva, sa comenteze la rubrica respectiva. Doream sa se trezeasca din acest vis închipuit…totul era în el si unele asemanari cu mine erau pur întamplatoare…
Total Comments 8
Comments
|
|
Scrisoare :
Asa cum zabovesti acolo in fotografie, privind fara de tinta-n jos, frumoasa si istovita, elegantly wasted", "roscata si trista, cum ne-ai placut noua", pare ca asteapti un semen, un suflet (ne)pereche, o fiinta care sa-ti spuna o vorba buna, un vers din Sorescu, sa-ti dea un pahar cu apa, sa te-ntrebe de-ale tale, si în nici un caz "la ce te gandesti?", aceea e o întrebare neghioaba, nu se pune, nici nu ma gandesc... Gandesc eu, în schimb, ca nu ai stramba din nas, ba ai fi ascultat cu urechile ciulite o poveste de Sadoveanu, minunat repovestita de un scriitor contemporan. "Hai, femeie draga, lasa o clipa tristetile, vestile, exploziile, angoasele, posologiile, pisalogelile, vino sa-l auzi pe Sadoveanu citind o schita de-a lui, de care nu stii, despre care n-ai învatat in scoala, caci e mica, putina, fara importanta în padurea operei lui, totdeauna masiva si solemna în toate programele analitice, e o schita, o ghinda, un drum, un drum de copil plecat cu un mos, mos Vîrlan, un hatru hotarat în acea zi sa puste o hulpe, «hulpea din Valea Morii care-i manînca toate toloscanele» si el nu o mai poate rabda, ia pusca si pleaca s-o omoare; dar e toamna, e culesul viilor, oamenii fac must, placinte, chefuri, sunt generosi, veseli, primitori si la fiecare poarta îi cheama sa intre în ograda, sa guste vinul, «sa nu ne refuzati», sa se aseze o clipa - o clipa îti cer si tie sa auzi cum spune Sadoveanu ca «vinu-i rosh», cum graieste el ca mos Vîrlan, tot mai cherchelit, ca el e «grabit sa puste hulpea», «care hulpe»?, «hulpea din Valea Morii, ca alta nu poate fi» si cum îsi îndeamna iapa, Rusca… îi zice iepei, oprind la fiecare gospodar care-i dornic de «musaferi», pana se lasa seara, din cana de must în cana de vin, si cine mai poate ajunge la hulpea aceea, hulpea din Valea Morii, mareata necunoscuta spre care tot pornim, tot ne îndemnam, dar nu ajungem, caci ne atin atatea placeri, atatea strigate, atatia struguri, atatea amanari si atatea lumanari? Hai, asculta-l pe Sadoveanu, chiar daca nu ti-o fi placut la scoala, mai da-le încolo de tristeti, mereu în insomnie, parca alergi dupa un apocalips… iarta harîiala placii, am pus-o de prea multe ori, o stiu pe dinafara, ca «Eroica» … zile si zile schita asta prin care Sadoveanu ne spunea sa nu murim pana nu gasim hulpea din Valea Morii, («Din Moldova» se intituleaza), m-a tinut în sa, mi-a catifelat curajul, niciodata de otel, mi-a îmblanzit panica din fiecare anorexie («Panica este cea mai grava boala» - a spus-o din timp Seneca) Poate ti-am mai spus, ti-o repet azi ,nu-i soarta ta aceea a «Dunarii albastre», Tu esti femeia care spune :…«brrr, Rusca!», precum obisnuia mos Vîrlan sa-si tina iepsoara în frau, ca sa nu bata campii". |
Posted 25-11-2008 at 04:31 by Perseida
|
|
|
Scrisoare :
…frumos mai scrii tu femeie, discreta si misterioasa, mi te inchipui printesa de Kalahari calare pe camila noptilor mele ce ma duci de capastru prin timpuri si anotimpuri , seara , prin camp vargat cu mirodenii si focuri raspandite , ruguri, ruguri strig si-mi inchipui ca tu pui de cafea, ma bicui , ma pansezi, imi pui praf de scoica pe trupul ravasit cu epitete si vanturi gordiene , ah imaginata asta care nu-mi da pace , cu care te duc in iatacuri deprivate, biciuind fantomele sufletului , in insula lui Ulisse roasa de canibali cu priviri intelectuale , toti trecuti prin universitati, toti ucigasi cu vorbe bine talcuite, pudrate, parfumate cu rochii mov si jupon francez pe care ti l-as cumpara de ziua ta ca sa capat un sarut tzoc tzoc si apoi sa ne trantim pe canapeaua cu arcuri rupte, ca sa ne smulgeam verbele ,sa ne controlam gerunziile carunte din parul tau frumos si rosu ca macii verii, din traista cu metafore,… ahhh cum te iubesc si tu nu stii, … imi pui briciul pe jugulara asteptand cutremurul , dar nu ma simti de fel doar te ridici pe varfuri si intrebi: traiesti? traiesti? O mie de nopti insomniace cu tine povesti feline, curtezane moi un cufar cu sabii o masca si un ruj esti tu oare? sunt treaz? oare visez un munte si o vale in care fugeam mana in mana? abnegatia unei pasari pentru cuibul ei in echilibru fragil peste o prapastie.. fragilul.. legaturile fine, dantela vorbelor tale, eloquenta unor taceri . tu auzi cu ochii? mergeam inapoi in timp ca pe o sarma intre doi stalpi electrici… iti vad arterele fluorescente si tu te ridici pe varfuri, te dor talpile cu care calci in amintiri. Stam asa pe malul lacului. Fac vaporase de hartie si le trimet pe luciul apei. tu ai in buze flori de nufar. Pescarii se uita la tine ca la o sirena prinsa in plasa lor de vraje. E o scena fara iesire si cautam rama tabloului. Imi dai un cui, un ciocan si un perete. Totul se petrece in tine …mi-ai spus Cine esti? |
Posted 25-11-2008 at 04:35 by Perseida
|
|
|
Raspuns de Perseida
![]() N-ai sa stii niciodata cine sunt, daca fac parte din noapte sau din zi, daca sunt plus …sau daca minus! Sunt o rascruce inzapezita de dor pana la umeri, sau poate un licurici zgribulit de singuratate Sunt doua lacrimi in ploaie sau poate Cerul dormind pe frunze…demult… Ti-amintesti cum aduceam in palma visuri dezvelind copacii de-ntunericul unei plecari? Si mai sunt un tipat de Luna in ruine si-un val ce plange la tarm… Si poate un paj demodat, ca-mi vine sa cutreier desculta si sa-mi ud buzele… …pe-o creanga de cires amar… Sunt Copilaria scrajelita pe asfalt si Sufletul ce plange-n tample cand pleoapa zilei miroase-a inserare. Sunt o clipa-ngalbenita ce cade in mine sau chiar povestea timpului meu un munte de iubire si-o noapte de zile Sunt aici demult… …ca sa ma poti intalni… |
Posted 25-11-2008 at 04:37 by Perseida
|
|
|
Perseida :
«Dar tu cum arati? », l-am întrebat de-o data si în clipa aceea mi-am dat seama ca, în schimb, eu nu stiam nimic despre el. “De ce te intereseaza?”, mi-a raspus « Asa…as vrea sa nu fii numai un scris » Mi-a raspuns sec, uscat : « Lasa, poate alta data ». Era evident ca nu-i facea placere. Evita. Pe mine ma sacaia însa din ce în ce mai mult întrebarea : de ce nu vrea sa ne cunoastem? . Credea ca vom discuta astfel, toata viata? l-am tachinat într-o zi si mi-a raspuns strain : « Cand te plictisesti, spune-mi. Te las în pace. Si te rog, nu glumi pe tema aceasta…si de fapt ma tem, ma tem de noi. Daca nu arat cum te astepti tu? Daca tu nu arati cum te-am vazut eu? » De aceea nu l-am mai întrebat, niciodata , nimic in legatura cu « realitatea ». Pana la urma, ce e realitatea? O imagine formata in lentila unor ochelari? Dar daca realitatea nu poate fi perceputa si ramane la stadiul de contur, de ceva ce seamana cu ceva sau cu altceva, de forma diforma, blurata si densa, pe care imaginatia noastra sau doar disperarea de a avea certitudini o investeste cu un sens? Realitatea e deopotriva iluzie. Lentilele maritoare nu apropie oamenii, ii fac si mai singuri. |
Posted 25-11-2008 at 04:40 by Perseida
|
|
|
Scrisoare:
"De ce D-zeu ne-a dat ochi sa privim stelele,dar nu ne-a dat si maini sa le putem atinge?" Muntii mei duhovnici au intrat in ceata Clopote batrane bat pe manastiri Cand miroase a iarna nuntile ingheata Pentru noi lunatic, imposibili miri, Vin sa ti se-nchine vanturi si dihanii Viscolul asupra-mi cade ca un latz Si ti-as face o nunta cu un sat de sanii Si cu felinare si cai instelati Pana o sa se-ntample tu vei fi carunta Mie o sa-mi vina cea din urma zi Si va fi si aceea tot un fel de nunta Nu-mi vei duce grija dar te voi iubi Ti-am adus mireasa muntii mei cu noapte Nunti de animale se petrec in munti Codrii de miresme si paduri de soapte Ele sunt salonul ne-ntamplatei nunti Lumanari de nunta tin in labe ursii Lupii sufla-n focul stanelor pustii In rostogolire ne unim obrajii Nu-mi vei fi mireasa mire nu-ti voi fi Te invit la nunta dulce si albastra Unde zurgalaii scot argint din toti Ce pacat ca totusi nu e nunta noastra Ce pacat c-uitarii i-am fost dat ca sot Imbraca-te-n alb prea frumoasa roscata Asa se cuvine in drama ce-o joc Pe urma plecam fiecare acasa Si muntii vor pune misterul la loc |
Posted 02-12-2008 at 17:44 by Perseida
|
|
|
Raspuns:
De unde vin zapezile de-acum E nunta-n cer si flacara mi-o stinge Vazduhul trage o sanie pe drum Privesc pe geam e liniste si ninge Atata iarna nu-mi incape-n cer Isi face loc in suflet mai departe Cand peste inimi ninge efemer Cu flori de camp uitate intr-o carte De nu era doar umbra unei porti Ai fi vazut cum de departe luna E-un bulgar de zapada peste nopti Ce bate-n gemul tau intotdeuna … Noapte fara anotimp Ce-ai dori sa-ti dau in schimb? Sa-ntorc vremea inapoi Si sa ninga pentru noi ? |
Posted 02-12-2008 at 17:46 by Perseida
|
|
|
Scrisoare:
Ai lasat odata o faclie aprinsa In camara data sufletului meu Si de-atunci iubito cu fereastra ninsa Caut iar lumina si pe Dumnezeu De-ar fi prin ninsoare sa te-arati candva Ca si cand in zare-ar fi un porumbel Ar venii copiii toti in urma ta Si-ar pornii colindul ingerii la fel. Si uimiti sa vada ca la mine-n piept Creste din zapada ramura de stea Magilor in noaptea de cand te astept Le-as vesti minunea ce-i venirea ta Ne-a uitat iubirea iernii calatori Ne-ntalnim privirea doar privind la cer Dar de cand si brazii s-au intors cu flori Mai e timp iubito numai cat sa sper. Daca ninge vei gasi Steua-n creanga inimii Cercuri dalbe rochii Si-n privirea de Marii Unde esti, de cand nu vii Te sarut cu ochii… |
Posted 02-12-2008 at 17:47 by Perseida
|
|
|
Raspuns:
Cunosc destul de bine cantecele lui Seicaru, dar de data aceasta nu am raspuns ...Touchée! |
Posted 02-12-2008 at 17:48 by Perseida
|
Recent Blog Entries by Perseida
- Perseida (19-12-2008)
- Relatia (18-12-2008)
- Mos Craciun (17-12-2008)
- Sirenele (17-12-2008)
- Winter (16-12-2008)






