Dragostea la prima vedere

Si daca tot sunt cu gandul la dragoste, vreau sa spun ca n-am crezut niciodata ca exista dragoste la prima vedere. Ce este aceea? Nu, dragostea nu vine asa usor, dragostea e complicata.
Fluturasii din stomac pot aparea, dar nu sunt neaparat un semn al dragostei... Dragostea nu tine de cat de perfect e, de cat de minunat se poarta cu mine, de cat de grozav se descurca in viata, de cate alegeri fericite a facut, de cati bani e in stare sa castige, de cat de bine conduce si nici de tricourile care ii vin atat de bine. Fiecare iubeste ce pofteste la cine doreste.

Da, ma topeau tandretea lui, privirea lui, buzele care ma sarutau cu atata pasiune, plimbarile la care nu ma tinea de mana, calatoriile cu el, noptile albe petrecute impreuna si tot ce mi-a daruit, dar aceste lucruri au venit mai tarziu.

Dupa luni de zile mi-am dat seama ca l-am iubit din prima clipa in care l-am intalnit. Nu-l vedeam, dar il simteam. Nu am stiut ce anume simt si nu i-am dat prea multa importanta. Era dragostea. Simteam ca vibrez si cum ma cuprinde un val de liniste si pace desi se putea sa fie o seara agitata. Cand am dat mana cu el, am simtit un fior cum nu aveam sa mai simt niciodata.

Prezenta lui mi-a inseninat viata. Cinci minute alaturi de el aveau sa-mi bucure o saptamana intreaga.

Era politicos si zambitor, dar avea cea mai trista privire pe care o vazusem pana atunci. Il priveam cu coada ochiului tot sperand sa-mi dau seama ce durere ascunde. Era ceva atat de trist si atat de bine conturat in pivirea sa. Ma intriga si parca ma durea si pe mine… Era un necunoscut atunci. De ce ma durerea durerea lui prea putin evidenta pentru un ochi neatent sau obisnuit? Ma simteam… ciudat. Era bizar cat de aproape ma simteam de acel necunoscut. Povestea atatea intamplari, uneori vesele, dar eu vedeam atat de multa tristete, atata durere. Simteam ca vrea sa fuga, sa scape de toate zambetele false pe care trebuia sa le afiseze, de toata durerea pe care trebuia sa o ascunda. Statea linistit pe scaun, cu degetele incrucisate, dar il simteam indreptandu-se spre iesire. Ce m-a uimit si mai mult a fost ca fugeam si eu cu el. Da, m-as fi ridicat sa-l ajut sa scape de tot ce-i ingreuna privirea si sufletul.

Am ajuns sa-l cunosc si dragostea mea crestea independent de ceea ce aflam despre el. Era atat de imperfect! Era ca un trandafir cu mult prea multi tepi.

Iubeam toate imperfectiunile. Imi erau atat de dragi. Iubeam cum isi purta telefonul peste tot, iubeam dezordinea din viata lui…, iubeam si cat statea in baie cu orele, mai rau ca o femeie. Cat ma enerva si cat il iubeam! Voiam sa mai ramana, dar trebuia sa plece… ii iubeam si graba, ii iubeam temerile. Iubeam si micile atentii pe care le uita sau le trecea cu vederea intr-un mod enervant. Iubeam nehotararea lui si ma enerva in acelasi timp. Il iubeam pe el… tot ce insemna el.

A fost singura persoana care gresea, nu stia ce voia sau poate nu stia cum sa obtina, lucruri care ma iritau la oricine altcineva, si care nu reusea decat sa ma faca sa zambesc de fiecare data cand se « impiedica ».

Iubeam toate starile prin care treceam datorita (sau din cauza) lui. Plangeam, radeam, eram suparata, indurerata, fericita, zambitoare, implinita… era superb! Traiam atat de intens. Il simteam aproape in orice moment. Chiar daca nu era langa mine, stiam ca e cu gandul la mine, simteam asta. Il iritam mereu si-l tot intrebam ce si cum doar ca sa aud. Confirmarile sunt atat de pretioase. Se enerva ca nu il cred, dar eu stiam de fapt… daca ii spuneam ca stiu, cine imi mai repeta la nesfarsit cuvinte tandre, convingatoare?

Il iubeam nebarbierit si cu cearcane, il iubeam dimineata cand era ciufulit si bosumflat, ii iubeam toate mofturile si toate exigentele, ii iubeam incapatanarea si telefonul care suna mereu. Cand voiam sa imi vorbeasca, tacea… ma durea, dar il iubeam si mai mult. Ii iubeam mirosul pielii, ii iubeam atingerea, iar in bratele lui ma simteam ca pe un nor pufos in care nu ma vede nimeni si nu-mi poate face rau nimeni si nimic.

Cata fericire vedeam pe chipul lui de fiecare data cand ne revedeam! Abia asteptam sa ne vedem! Pentru fiecare intalnire ma pregateam ca pentru cel mai mare succes din viata.

Am trecut prin atatea impreuna, si bune, si rele, dar nimic neutru, nimic monoton. Totul era nou, inedit si extrem de important pentru sufletele noastre.

Dragoste la prima vedere pe care nu am stiut s-o recunosc, dragoste crescanda de care m-am bucurat in fiecare clipa, dragoste unica si intensa care va dura cel putin o viata.

Se spune ca atunci cand te indragostesti proiectezi o imagine perfecta sau cel putin inchipuita asupra unui om care se nimereste sa fie acolo la locul si la momentul potrivit. Dar nu e asa. Daca a fost ceva ce am proiectat asupra lui, numai perfectiune nu era. Ne facem tot felul de idei despre cum ar trebui sa fie persoana potrivita pentru noi si demna de dragostea noastra si cand ajungem sa iubim din toata inima, ne dam seama nu numai ca nu e deloc cum ne-am imaginat, nu e nimic perfect, dar ca acea imperfectiune ne este mult mai draga.

Mi-a spulberat orice idee pe care o aveam inainte si m-a facut sa imi dau seama ca iubeam mult mai mult exact ce nu-mi inchipuiam ca voi iubi vreodata.

A fost cel mai bun « lucru » care mi s-a intamplat vreodata si asa va ramane...
I-am promis( in gand) doua lucruri. Unul din ele este ca il voi iubi mereu, la fel de mult. Pe al doilea nu vi-l spun…