Elegia a opta, Hiperboreeana

I

Ea mi-a spus atunci, vazînd lucrurile fixe
ale alcatuirii mele:
As vrea sa fugim în Hiperboreea
si sa te nasc viu,
asemenea cerboaicei, pe zapada,
în timp ce alearga si urla
cu sunete lungi atîrnate de stelele noptii.

La frig cu noi si la gheata!
îmi voi dezbraca trupul
si voi plonja în ape, cu sufletul neaparat,
luînd drept limita
animalele marii.

Oceanul va creste, desigur, va creste
pîna cînd fiecare molecula a lui
cît un ochi de cerb va fi,
sau
cu mult mai mare,
cît un trup de balena va fi.

Voi plonja într-o astfel de apa marita,
izbindu-ma de brownienele privelisti,
într-o miscare de spor, disperata,
voi face zigzaguri; lovita
de mari, întunecatele, reci, molecule,
adeptele lui Hercule.

Fara putinta de-înec si fara
putinta de mers si de zbor -
numai zigzag si zigzag si zigzag,
înrudindu-ma cu feriga
printr-un destin de spor...

As vrea sa fugim în Hiperboreea
si sa te nasc viu,
urlînd, alergînd, zdrobita de zimtii
cerului vinetiu,
pe gheata crapata în iceberguri
risipite sub cer vinetiu.


II

Ea aprinse deodata-o lumina,
de lînga genunchiul ei, verticala,
sub o palarie rosie
virginala.

Arunca lînga glezna mea o carte
scrisa în cuneiforme.
îngeri presati ca florile
se scuturau sfarîmati, pe platforme

Îngeri înnegriti între litere,
între pagina de deasupra si cea de jos,

subtiati, fara apa în ei si racoare,
cu tais fioros...

Ca sa îmi tai cu ei privirile
care, fara sa le-nvoiesc, mi-au crescut -
când, toga virila, tristetea mea aspra
cu o fibula de gheata mi-o aprind.

La Hiperboreea, acolo - ea, mi-a spus,
si luîndu-ne unul pe altul de ceafa
cu bratul drept, cel nezburînd,
ne vom cufunda pe sub gheata în apa.

Hiperboreea, zona mortala
a maimarilor mintii,
loc al nasterilor de copii de piatra,
din care sculptati sînt doar sfintii.

Hiperboreea, alb-negru,
aur-argint,
revelatie, tristete
alergînd si orbecaind.

III

Ea îsi ridica deodata capul:
deasupra ei alearga globuri albe
si norii se destrama în fîsii verzui.

Se-arata-o sfera cu întunecimi ca muntii,
pe care pasarile stînd înfipte-n ciocuri,
cu pocnet greu de aripi, o rotesc.

Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici.

Putem vedea mari berze-nfipte-n stînca
miscîndu-se încet. Putem vedea
vulturi imensi, cu capul îngropat în pietre,
batînd asurzitor din aripi, si putem vedea
o pasare mai mare decît toate,
cu ciocul ca o osie albastra,
în jurul careia se-nvîrte,
cu patru anotimpuri, sfera.

Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,
si-o aura verzuie prevesteste
un mult mai aprig ideal.

Nichita Stãnescu