Elegia oului, a noua

Într-un ou negru ma las încalzit
de asteptarea zborului locuind în mine;
sta unul lânga altul, nedezlipit,
sinele lânga sine.
Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,
senzatia de ochi îsi cauta orbita.
O, tu, întuneric mare,
tu, dezgustata nastere încremenita.
S-a asezat pe mine o idee
si ma cloceste materna.
Acum, tot ceea ce este e
rotunda caldura si ferma.
Sare din mine un fel de plisc
în toate partile si deodata.
Refuza sa fie un obelisc
sira intima, curbata.
Sparg coaja pielii mele, arsa,
lipita de-a dreptul pe suflet,
ca sa-mi ramîna ne-ntoarsa,
întîia încercare de umblet.
Sar cojile negre, oho!
Mai mare ma aflu si nezburat,
lipit de acel încotro,
cu o bolta de jur-împrejur adaugat.
Scot ochi cu priviri nereale
la dreapta, la stînga, în sus si în jos,
nascînd sir de regi-animale,
care stiu cum se moare frumos.
Întind si o pana de os, irizata
atinge negrul concav.
Sar cojile negre deodata
si iata-ma, iarasi, suav,
închis într-un ou mult mai mare,
clocit de-o idee mai mare,
galbenus jumatate, pasare jumatate,
într-un joc cu pasi pe furate.
Ou mare! Silaba racnita
într-o perpetua crestere smulsa
fara tavan stalactita
sedusa.
Oua concentrice, negre, sparte
fiecare pe rînd si în parte.
Pui de pasare respins în zbor,
strabatînd ou dupa ou,
din miezul pamîntului pîn' la Alcor,
într-un ritmic, dilatat ecou.
"Sinele" încearca din "sine" sa iasa,
ochiul din ochi, si mereu
însusi pe însusi se lasa
ca o neagra ninsoare, de greu.
Dintr-un ou într-unul mai mare
la nesfîrsit te nasti, nezburata
aripa. Numai din somn
se poate trezi fiecare, -
din coaja vietii nici unul,
niciodata.

Nichita Stãnescu