Elegia a zecea

Sunt

Sunt bolnav. Ma doare o rana
calcata-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fara nume fiind,
neauzul, nevazul,
nemirosul, negustul, nepipaitul
cel dintre ochi si timpan,
cel dintre deget si limba, -
cu seara mi-a disparut simultan.
Vine vederea, mai întîi, apoi pauza,
nu exista ochi pentru ce vine;
vine mirosul, apoi liniste,
nu exista nari pentru ce vine;
apoi gustul, vibratia umeda,
apoi iarasi lipsa,
apoi timpanele pentru lenesele
miscari de eclipsa;
apoi pipaitul, mîngîiatul, alunecare
pe o ondula întinsa,
iarna-nhetata-a miscarilor
mereu cu suprafata ninsa.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz si vedere,
de un fel de ochi, un fel de ureche
neinventata de ere.
Trupul ramura fara frunze,
trupul cerbos
rarindu-se-n spatiul liber
dupa legile numai de os,
neaparate mi-a lasat
suave organele sferei
între vaz si auz, între gust si miros
întinzînd ziduri ale tacerii.
Sunt bolnav de zid, de zid darîmat
de ochi-timpan, de papila-mirositoare.
M-au calcat aerian
abstractele animale,
fugind speriate de abstracti vînatori
speriati de o foame abstracta,
burtile lor tipînd i-au stîrnit
dintr-o foame abstracta.
Si au trecut peste organul ne-nvesmîntat
în carne si nervi, în timpan si retina,
si la voia vidului cosmic lasat
si la voia divina.
Organ piezis, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sfera, ca osul numit
calcaneu în calcîiul al lui Ahile
lovit de-o sageata mortala; organ
fluturat în afara
de trupul strict marmorean
si obisnuit doar sa moara.
Iata-ma, îmbolnavit de-o rana
închipuita între Steaua Polara
si steaua Canopus si steaua Arcturus
si Casiopeea din cerul de seara.
Mor de-o rana ce n-a încaput
în trupul meu apt pentru rani
cheltuite-n cuvinte, dînd vama de raze
la vami.
Iata-ma, stau întins peste pietre si gem,
organele-s sfarmate, maestrul,
ah, e nebun caci el sufera
de-ntreg universul.
Ma doare ca marul e mar,
sunt bolnav de sîmburi si de pietre,
de patru roti, de ploaia marunta
de meteoriti, de corturi, de pete.

Organul numit iarba mi-a fost pascut de cai
organul numit taur mi-a fost înjunghiat
de fulgerul toreador si zigurat
pe care tu arena-l ai.
Organul nor mi s-a topit
în ploi torentiale, repezi,
si de organul iarna, întregindu-te,
mereu te lepezi.
Ma doare diavolul si verbul,
ma doare cuprul, aliorul,
ma doare cîinele, si iepurele, cerbul,
copacul, scîndura, decorul.
Centrul atomului ma doare,
si coasta cea care ma tine
îndepartat prin limita trupeasca
de trupurile celelalte, si divine.
Sunt bolnav. Ma doare o rana
pe care o port pe tava
ca pe sfîrsitul Sfîntului Ioan
într-un dans de apriga slava.
Nu sufar ceea ce nu se vede,
ceea ce nu se aude, nu se gusta,
ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape
în încreierarea îngusta,
scheletica a insului meu,
pus la vederile lumii celei simple,
nerabdînd alte morti decît mortile
inventate de ea sa se-ntîmple.
Sunt bolnav nu de cîntece,
ci de ferestre sparte,
de numarul unu sunt bolnav,
ca nu se mai poate împarte
la doua tîte, la doua calcîie,
la doua picioare în alergare
neputînd sa ramîie.
Ca nu se poate împarte la doi ochi,
la doi ratacitori, la doi struguri,
la doi lei ragind, si la doi
martiri odihnindu-se pe ruguri.

Nichita Stãnescu