Mitologie romaneasca

[HeyYou]

BLAJINII,

Reprezentari mitice ale oamenilor primordiali, sau ale mosilor si stramosilor, celebrati primavara la Pastele Blajinilor, de obicei in ziua de luni dupa Duminica Tomii, sinonimi cu Rocmanii (Rohmanii, Rugmanii). Numele lor, de origine livreasca, intrate in folclor prin romanul popular de larga circulatie in evul mediu romanesc, Alexandria, definesc credinte mult mai vechi, cert precrestine. BLAJINII traiesc la hotarul dintre lumea de aici si lumea de dincolo, pe malurile Apei Sambetei, la varsarea acesteia in Sorbul Pamantului sau chiar sub pamant. Ei ar fi descendenti directi ai lui Adam si Eva, ar fi luat parte la facerea lumii, ar sprijinii Pamantul, etc.

BLAJINII sunt oameni de statura mica, umbla goi, si au corpul acoperit cu par. Barbatii se intalnesc cu femeile o data pe an, la Pastele Blajinilor, pentru a face copii. Baietii sunt crescuti de mame pana merg in picioare si pot sa se hraneasca, dupa care traiesc in izolare si asceza impreuna cu barbatii. Sunt credinciosi, buni la suflet, blanzi si intelepti, incapabili de a face rau, duc o viata austera cu posturi severe. Sunt insa oameni simplii, prostuti, nu stiu sa calculeze sarbatorile, in special Pastele, pe care il sarbatoresc cu o intarziere de opt sau mai multe zile, cand vad ca sosesc pe Apa Sambetei cojile de ou rosu aruncate special de gospodinepe ape in vinerea in vierea sau sambata din Saptamana Patimilor. Cand vad cojile de ou in tara lor indepartata, in general dupa o saptamana de opt zile, ei serbeaza acolo, noi aici Pastele Blajinilor sau Pastele Mortilor. In aceasta zi credinciosii depun ofrande pe morminte, bocesc mortii, impart pomeni, fac libatiuni, se intind mese festive in cimitir, langa biserica, sau in camp, la iarba verde. (Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramures, Bistrita-Nasaud).

[HeyYou]

Strigoii

Strigoii sunt, după credinţa românilor de pretutindeni, de două feluri şi anume unii mitici, iar alţii reali. Cei mitici sunt un fel de spirite necurate şi rele, care numai rar se arată oamenilor în chip omenesc ; cei reali au însă chip omenesc şi petrec împreună cu oamenii până la moarte, iar după ce mor se prefac şi ei în strigoi şi strigoaice adevărate adică în spirite rele, dacă atunci când se înmormântează nu se împlântă în trupul lor un par care să ajungă până la corp să le străpungă inima.
Atât strigoii-spirite cât şi strigoii-oameni dar mai ales strigoaicele fac omenirii foarte multe neplăceri, neajunsuri şi daune. Dar şi oamenii le pot veni de hac, iar aceasta se face mai ales în prima şi a doua zi de Paşti. Cine ia în ziua de Paşti lingura cu care s-a amestecat în oala în care s-au vopsit ouăle şi o pune după şerpar ( curea ) şi apoi se suie într-un pom înalt, poate vedea toate strigoaicele care merg nevăzute cu ciurda ca să ia laptele de la vaci. Cea mai mare strigoaie e călare pe taurul satului. Precum se pot vedea strigoaicele-spirite în ziua de Paşti, tot asa se pot cunoaşte şi strigoaicele-femei sau vrăjitoarele care uneori sunt chiar mai rele.
Ajunul sărbătorii de Sf. Gheorghe ( 23 aprilie ) se numeşte în unele părţi din Banat Sângeorgiul Vacilor, deoarece de cum se înserează şi până la cântători umblă spiritele rele, cu deosebire strigoii şi strigoaicele ca să ia mana de la vitele mulgătoare şi mai ales de la vaci. Strigoaicele însă nu merg pe jos, ci zboară prin aer, foarte sus, încât abia se aud, călărind pe anumiţi oameni care, din nenorocire, au ieşit cu capul gol afară în preseara Sângeorgiului Vacilor.
Dar înainte de a merge şi a lua laptele de la vaci, strigoaicele, după credinţa românilor din Bucovina şi Transilvania, se adună în locuri singuratice, în vizuinile codrilor, în case părăsite şi între hotare unde se hotărăsc mo-şiile mai multor comune. Acolo se apucă la bătaie cu limbi de meliţe şi se bat până la miezul nopţii, apoi încalecă pe câte o meliţă şi merg să ia laptele de la vaci. Din cauza aceasta, femeile care au vaci cu lapte ascund în noaptea spre Sf. Gheorghe toate meliţele, sau le ung cu usturoi, ca să nu le poată lua strigoaicele când vin după dânsele. Dar nu numai strigoaicele iau în noaptea de Sf.Gheorghe laptele de la vaci, ci şi o serie de vrăjitoare. în Muntenia se spune ca vrăjitoarea care vrea să ia mana de la vaci se dezbracă în noaptea de Sf.Gheorghe şi apoi, cu o oală nouă în mână şi cu o pânză nouă lucrată noaptea înaintea cântării cocoşilor, iese pe islaz târâind pânza, strânge roua în oală, vine acasă, udă sarea şi tărâţele şi le dă vitelor ei stropindu-le cu apă de rouă. Si vitele care vor păşuna pe unde a strâns vrăjitoarea rouă, acelea pierd laptele şi untul, iar la vrăjitoare laptele sporeşte. Vacile cărora li s-a luat laptele, în scurt timp dau înapoi şi slăbesc mai rău ca iarna, părul li se zbârleşte de parcă ar fi bolnave, iar după o lună-două stârpesc cu desăvârşire. În timp ce, dimpotrivă, vacile vrăjitoarelor pe zi ce trece se fac tot mai grase şi frumoase şi dau lapte una cât zece.
Din cauza aceasta românii de pretutindeni întrebuinţează, atât în ajunul cât şi în ziua de Sângeorgiu, fel de fel de mijloace ca strigoaicele şi vrăjitoarele să nu se poată apropia de vacile lor.
Românii din unele părţi ale Moldovei şi Munteniei, care au vite, dar îndeosebi flăcăii, cântă din gură, buciumă din bucium sau fac zgomot cu ţeava de la cazan ca stri-goaicele şi vrăjitoarele să nu se poată apropia de vaci şi de oi, să le vrăjească şi să le ia laptele. Se zice că numai până unde ajunge vocea lor sau sunetul buciumului, numai până acolo ajung şi vrăjitoarele ; nu se pot apropia mai mult să ia mana de la vaci şi prin urmare toată osteneala lor este zadarnică.
Tineretul din Transilvania işi face în seara de Sf. Gheorghe buciume şi fluiere din coajă de răchită şi alun din care cântă ca să facă larmă. În Banat, pentru a împiedica venirea srigoaicelor, în seara de Sân-Georgiu se împodobesc ferestrele şi uşile cu crengi de rug sălbatic care se adună de prin locuri îndepărtate unde nu se aude cântatul cocoşului, sau se descântă leuştean, pelin şi boz care astfel descântat se pune la picioarele vitelor şi oilor. Se mai pot folosi rugi de măceşe care se pun nu doar la grajduri, ci şi la ferestrele şi uşile caselor, pentru ca femeile care alăptează să nu-şi piardă laptele. Mulţi români din Banat mai pun pe lângă rug şi odolean sau rostopască. De aceea se spune că cei care nu dorm în noaptea Sf. Gheorghe poate auzi cum cântă strigele când pornesc după mana vitelor : „De n-ar fi hodolean / hodolean şi rostopastă / fir-ar lumea toat-a noastră“. Unii spun că le-au auzit cântând aceste cântece în noaptea Sân-georgiului vacilor şi de aceea au dat vitelor tot anul odolean şi rostopască, iar strigele nu le-au mai putut face nimic.
Marele nostru poet ***** Eminescu descrie astfel aceste obiceiuri în zona Moldovei : „Încă din după amiaza ajunului Sfâtului Gheorghe fetele, flăcăii şi copiii ies în ţarină şi se duc la pădure şi se întorc acasă încărcaţi cu iederă şi crengi de rug. Din iederă se împletesc cununi verzi, iar crengile de rug se pun în cruci pe la portiţe pe la fereşti pe deasupra uşilor şi mai cu deosebire pe la gradul unde se adăpostesc vitele şi caii. Aşa e bine; altfel, intră ielele şi strigele, fură laptele de la vaci, fură somnul copiilor, visul fetelor şi norocul flăcăilor. Acolo unde intrarea e închisă prin rugi îmghimpaţi, nici iele nici strige nu intră, pentru că văd semnul pe care nu au putere de a-l trece şi vacile dau lapte, copiii dorm duşi, fetele se pierd în visuri plăcute iar flăcăii ramân harnici şi cu noroc. Astfel toate casele şi toate curţile se încarcă de podoaba primăverii"

dupa Simion Ghinea

[HeyYou]

Hultanii (Solomonarii)

Mitul hultanului (sau al zgrimintesului, cum mai este numit in alte zone) este una din creatiile originale si deosebite ale mitologiei getilor, ce s-a transfigurat mai tarziu si in mitologia romanilor. Originile figurii hultanului se regasesc in practicile ascetice ale vechilor daci, in casta preotimii, a initiatilor.
Devin hultani numai copiii ce s-au nascut cu caita (placenta) pe cap sau cel de-al saptelea fiu al celui de-al saptelea fiu. Unii dintre acesti copii însemnati din nastere sunt furati de mici de catre hultanii batrani si dusi la scoala din "Crugul Pamantului", pe Celalalt Taram, unde sunt instruiti pana la varsta de 20 de ani. "Crugul Pamantului" inseamna "mijlocul Pamantului", insa nu cu sensul de centru (geologic, geografic) ci mai degraba "miezul, originea", ca in expresia "crescut in mijlocul lupilor". In unele zone din Romania s-a pastrat pina azi credinta conform careia copiii nascuti cu caita pe cap sunt predestinati sa cunoasca tainele stihiilor, pe cand in alte parti folclorul spune ca acesti copii pot deveni strigoi, adica vor putea calatori in afara trupului.
Dupa ce isi însusesc initierea magica, hultanii devin protectorii drumurilor de munte, stapani ai secretelor vazduhului si ai manifestarilor vremii. Ei duc o viata singuratica, retrasi undeva in maruntaiele muntilor. Pentru a putea practica magia, hultanul depune printre altele si un juramant de castitate foarte strict; este suficient sa se indragosteasca de o femeie pentru a-si pierde puterile. La diverse date stiute doar de ei, acesti vrajitori coboara din creierii muntilor pentru a strabate satele, cersind si încercand inimile oamenilor. Pomana pe care o primesc o arunca pe ape curgatoare, pentru a ajunge ofranda pe Taramul Celalalt, parcurgand Apa Sambetei. Cand oamenii le gresesc, hultanii aduc norii de ploaie si grindina asupra pamanturilor lor.
Adoptarea crestinismului drept religie oficiala a alterat mitul hultanului. Crestinii i-au denumit "solomonari", dupa regele Solomon dar, ca in orice proces de asimilare, au transformat hultanul intr-un personaj malefic, pentru a indeparta oamenii de la vechile credinte. In acelasi spirit, crestinismul a produs un nou personaj, contra-solomonarul, menit sa-i apere pe oameni de solomonar, devenit brusc un tiran care cerea bir de la sateni pentru a nu le distruge recoltele. Pentru Getica am incercat sa filtram elementele crestine si sa redam adevarata imagine a hultanului, dinainte de crestinizare.Hultanul este asociat direct cu imaginea balaurului. Pentru a se inalta printre nori, el trebuie sa cheme un balaur si sa-l incalece. Cand calatoreste pe balaur sau pe nori, vrajitorul este invizibil oamenilor de rand, putand fi vazut doar de catre alti vrajitori. Chemarea balaurului este un ritual esential pentru hultan. Mitul spune ca balaurii traiesc in lacurile de munte fara fund, iar pentru a-i putea incaleca, initiatul trebuie sa sparga gheata lacului cu o toporisca descantata si sa le puna pe gat un frau din lemn de mesteacan. De aceea, hultanul nu se desparte niciodata de toporisca sa vrajita, de fraul de mesteacan si de cartea de vraji.

[Perseida]

Obiceiurile legate de Sanziene se pierd departe, in timp. Sunt datini al caror nume dac s-a pierdut. S-a pastrat cel roman - Sanziana (de la Sancta Diana), care circula si azi in Ardeal, si cel slav, de Dragaica, care a venit mai tarziu si care circula in Muntenia si Oltenia.
Sarbatoarea de Sanziene ( 24 iunie, de ziua nasterii Sf. Ioan Botezatorul) e legata de cultul recoltei, al vegetatiei si al fecunditatii, si pastreaza in ea, ca toata traditia romaneasca, un amestec fascinant de crestinism, paganism si vrajitorie. In Noaptea de Sanziene, "Dumnezeu randuieste un rastimp de liniste, cand stau in cumpana toate stihiile si cerurile cu stele si vanturile" (M. Sadoveanu), ielele pot sa fie imblanzite si fetele tinere pot sa-si afle destinul, spalandu-se, la rasaritul soarelui, cu roua curata de pe flori.
Aparatoare ale gospodariei, Sanzienele sunt plante cu flori galbene-aurii si placut mirositoare. Cresc prin livezi, pasuni, margini de paduri si poienite.
Insotite de muzica si chiuiturile flacailor, fetele aduna "florile de Sanziene" in buchete, fac colane si impletesc cununi sau le strang in buchetele. Aceste coronite si buchete sunt aduse in sat, unde sunt asezate pe porti, usi, ferestre, pe suri, pe stupi si chiar in straturile de legume, in credinta ca ele vor ocroti casa si gospodaria de puterea fortelor malefice, aducand totodata noroc, sanatate si belsug oamenilor, animalelor si semanaturilor (vor inflori ca Sanzienele).
Leac de boli: In noaptea de Sanziene, femeile pornesc in plina noapte spre locuri stiute numai de ele pentru a aduna ierburi de leac si descantece. Multe din florile si ierburile care se culeg in aceasta zi, se duc la biserica, cu credinta ca vor fi sfintite si prin aceasta vor fi curatite de influentele negative ale Ielelor, un fel de zane rele ale padurilor. Numai astfel, se zice, vor fi bune de leac.
Vestirea ursitului
Alaturi de ocrotire, Sanzienele erau socotite uneori de tinerele fete si un mijloc de a-si afla ursitul, cat si timpul cand se vor marita. Cununile barbatilor, impletite in forma de cruce, iar cele ale fetelor in forma de cerc, sunt aruncate pe casa. Daca jerbele se opresc pe acoperis, e semn de nunta, iar daca nu, ursitul sau ursita mai trebuie asteptati. In unele sate, e obiceiul ca pe drumul de intoarcere catre sat, fetele sa priveasca prin cununa, iar in functie de varsta si insusirile fizice ale persoanei vazute, sa deduca si calitatile morale ale viitorului sot. Fetele isi pun flori de Sanziene neimpletite sub capatai. In acea noapte, ele isi vor visa ursitul. Daca va fi purtata in par sau in san de fecioare sau tinere neveste, acestea vor deveni atragatoare si dragastoase. Inainte de rasaritul Soarelui, fetele si flacaii se apropie de ocolul vitelor. Cununile sunt aruncate in coarnele vitelor. Daca gingasa coronita se opreste in cornul unei vite tinere, fata se va marita dupa un tanar, iar daca se opreste in cornul vitei batrane, ursitul va fi om in varsta.
In ajun de Sanziene, seara, se intalnesc fetele care vor sa se marite, cu flacaii care doresc sa se insoare. Baietii fac ruguri, aprind faclii si le invartesc in sensul miscarii Soarelui, strigand:
"Du-te, Soare, vino, Luna
Sanzienele imbuna,
Sa le creasca floarea - floare,
Galbena, mirositoare,
Fetele sa o adune,
Sa le prinda in cunune,
Sa puna la palarie,
Floare pentru cununie,
Babele sa le rosteasca,
Pana-n toamna sa nunteasca."
A doua zi, in zori, cetele de feciori strabat satele cu florile de Sanziene la palarie, in semn ca au vazut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care-i intereseaza. Ei canta, chiuie si striga:
"Du-te, Luna, vino, Soare,
Ca tragem la-nsuratoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvarlite."
Fetele se imbraca de sarbatoare, isi pun marame albe pe cap si coronite din floarea galbena si spice de grau. La brau sunt incinse tot cu flori de Sanziene, iar in maini tin spice de grau si seceri. Dupa ce se intorc in fuga de la camp, fluturandu-si maramele, la intrarea in sat, le asteapta flacaii cu ulcele cu apa si le stropesc. Apoi se intinde Hora Sanzienelor, la care se prind numai fetele ce au participat la datina. Uneori, Sanzienele plimba hora lor pe la unele case din sat, mai ales pe la casele plugarilor vrednici. Fetele poarta o cruce inalta, ce se cheama Steagul Sanzienelor. El este confectionat dintr-o prajina inalta de 2-3 metri, care are la capat o cruce impodobita cu flori de Sanziene, pelin, spice de grau si imbracata ca o papusa. Pentru a fi feriti de boala, copiii mici sunt dati de mamele lor in bratele Sanzienelor, pentru a fi "jucati".

Miezul calendaristic al verii - Sanzienele-, reprezinta momentul de cotitura al verii catre iarna, finalul muncilor agricole si pregatirea pentru recoltat. Este ziua cand vara confera energii miraculoase plantelor de leac si rod bun cerealelor.
Doua mari momente calendaristice se suprapun in aceasta sarbatoare.In primul rand reminiscente ale unui cult al soarelui care se indreapta catre iarna. Cea de-a doua semnificatie majora o constituie Sanziana - o ramasita a unui cult al dragostei si al iubirii. Este o sarbatoare feminina destinata atragerii energiilor faste de catre fete si femei.

[Perseida]

Dragobetele


Dragobetele este identificat cu Eros din mitologia greaca si bineînteles cu Cupidon, zeul dragostei din mitologia romana. Pe plaiurele mioritice, Dragobetele mai este numit si Navalnicul, fecior frumos care ia mintile fetelor, metamorfozat de Maica Domnului în floarea cu acelasi nume. Dragobetele este sarbatorit, în unele zone ale tarii, în zilele de 24 si 28 ale lui faurar, iar în alte parti pe 1 si 25 martie.

Dragobetele, zeul dragostei la romanii din nordul si sudul Dunarii, asa cum am relatat mai sus, este imaginat ca un tanar frumos, puternic si bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al dragostei firesti la oameni, dar si la animale, existand pe plaiurile romane cu mult timp înainte de venirea slavilor.
Drept dovada sunt ritualurie stravechi atestate la tracii din nordul Dunarii si la cei din sudul fluviului cu acelasi nume, rituri cum ar fi cel al înfratirii dintre baieti si dintre fete, obiceiuri care sunt prezente pana în secolul trecut în ceremonialul Dragobetelui (înconjurati de ceata lor, flacaii respectiv fetele îsi crestau bratul stang în forma de cruce, suprapunandu-si apoi taieturile, gest ce era urmat de "gustarea" sangelui unul de la celalalt, devenind asftel frati respectiv surori de cruce).

Denumirea de Dragobete se pare ca provine din cuvintele dacice trago care înseamna tap si pede - picioare, mai tarziu trago devenind « drago », iar pede « bete », iar dupa crestinarea dacilor, sarbatoarea de Dragobete si-a pierdut atributiile primitive, devenind un zeu al dragostei curate, simbol al primaverii, sarbatorit la ziua împerecherii pasarilor.
Se spune ca de Dragobete, baietii si fetele îsi pun straie de sarbatoare si chiuind si zbenguindu-se, se duc în padure pentru a culege ghiocei, micsunele sau albastrele, iar cand ceasurile se apropie de ora pranzului, coboara în goana spre sat, fiecare flacau fugarindu-si aleasa, pe care, daca o va prinde, îi poate fura o sarutare în vazul lumii, sarutul fiind considerat ca o logodna pe un an de zile.
Fetele strangeau viorele si tamaioasa, pe care le pastrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. Tot în aceasta zi, femeile tinere si fetele strangeau zapada, din a carei apa, prin topire, îsi faceau rezerve pentru a se spala peste an. Ca sa ramana întotdeauna frumoase si sa fie mereu iubite.

"Dragobetele saruta fetele!" a devenit zicala de necombatut, deoarece fetele abia asteapta sa fie sarutate, cu cat mai multi baieti o saruta în acea zi pe fata, cu atat mai mult ea va fi iubita si dorita în viitor.
De asemenea, în aceasta zi de sarbatoare nu se tese, nu se lucreaza în fierarie, se întrerup muncile campului, dar în schimb se face curatenie în casa pentru ca Dragobetele sa fie întampinat cum se cuvine.

Tanarul Dragobete, cu varsta lui multimilenara, a fost pastrat în fabuloasa mitologie populara, mai ales în mediul rural. Pentru cei mai multi dintre romani, din pacate ziua de Dragobete si-a pierdut semnificatia, aceasta sarbatoare a iubirii autohtone fiind subminata de cei care vor sa-l substituie, în necunostinta de cauza, cu Sfantul Valentin al occidentalilor catolici, care este un strain atat al credintelor populare romanesti, cat si mai ales religiei ortodoxe. Cu ce este mai prejos "Dragobetele navalnic care saruta fetele!" fata de Sfantul Valentin? De ce sa nu se reinoiasca aceasta veche traditie?

De ce o sarbatoare a dragostei este transformata, incet incet intr-o sarbatoare comerciala?

Perseida -21 fev. Montreal-

[Lidia]

Strigoii sunt făpturi mitice sexuate de ordin inferior. Tradiţia românească face
diferenţa între omul-strigoi/strigoiul viu − progenitura unui strigoi sau a unei strigoaice − şi mortul-strigoi/strigoiul mort, provenit atât din oameni-strigoi, cât şi din oameni deveniţi strigoi după moarte.
Oamenii-strigoi erau imaginaţi ducând o viaţă nocturnă, după miezul nopţii
ieşindu-le sufletul pe gură şi bântuind pustietăţile satului sau gospodăriile. De activitatea nocturnă a strigoilor sunt legate credinţele despre uscarea pometurilor, recoltele slabe, spurcarea fântânilor, stârpirea vacilor, pocirea trecătorilor etc. De asemenea, se credea că strigoii strigau pe nume cunoscuţii − sau pe cei ce vor muri − ori răsturnau lucrurile în gospodăriile în care intrau. Oamenii-strigoi se puteau transforma, după dorinţă, în
oameni-fiare.
Imaginarul tradiţional îi reuneşte pe oamenii-strigoi în trei nopţi din an − noaptea de Sântoader, noaptea de Sângeorge şi noaptea de Sântandrei − când aceştia săvârşesc ritualuri satanice. În noaptea de Sântoader oamenii-strigoi se transformau în caii lui Sântoader şi pedepseau femeile şi fetele care nu respectau sărbătoarea. De Sângeorge se încingeau hore aeriene în jurul turlelor bisericilor părăsite, iar de Sântandrei oamenii strigoi cutreierau casele oamenilor pentru a-i pedepsi.
Morţii-strigoi ieşeau la miezul nopţii din morminte prin găuri făcute de ei − cel
mai adesea lângă stâlpul funerar − şi se transformau în animale domestice sau sălbatice care bântuiau în jurul satului sau prin gospodării. Se credea că morţii-strigoi erau răspunzători de apariţia molimelor, pocirea sau înnebunirea de spaimă a oamenilor, răvăşirea unor gospodării. Imaginarul tradiţional a conferit mortului-strigoi puteri mai mari decât cele ale strigoiului-viu.
Împotriva acţiunii strigoilor, tradiţia consemnează o sumedenie de ritualuri de
protecţie.